Păi nu prea ştii. Chestia asta vine de la sine, nu poţi să o plănuieşti. Dacă e acolo, nu ai cum sa o faci să dispară, iar dacă nu e, nu te poţi obliga să o simţi.
Te ia prin surprindere. Şi e al naibii de mişto.
E genul de sentiment de care ţi se face dor când nu mai e. Pentru că te bucură.
Şi poate că te întrebi dacă e ok să te sperie. E foarte ok. Pentru că ai multe de câştigat, dar şi multe de pierdut. Mai ales dacă iubirea ta nu e împărtăşită. Câştigurile sunt oricum clare chiar şi doar de dragul experienţei.
E cel mai puternic şi frumos sentiment cu care poate cineva să dea mâna. Te prinde ca într-o horă. Şi e ok ca la început să te simţi depăşit, pentru că paşii îi înveţi pe parcurs. Singura diferenţă e că în dragoste, paşii , ritmul, măsura diferă de la om la om, iar hora le are pe aceleaşi de secole.
Foto: arhiva personală
